1.,,Letopisetul Tarii Moldovei"-Grigore Ureche(1590-1647)
,,Rumanii cati se afla locuitori in Tara Romaneasca si la Ardeal si la Maramuresu la un loc santu cu Moldovenii si toti de la Ram se trag."
2.,,De neamul moldovenilor"-Miron Costin(1633-1691)
,,[...]locuitorii tarii noastre Moldovei si Tarii Muntenesti si romanii din partile unguresti cum s-au pomenit mai sus,ca toti un neam si o data descalecati sunt."
3.,,Istoria Tarii Rumanesti"-Constantin Cantacuzino(1655-1716)
,,Insa rumanii,inteleg nu numai cesti de aici,ce si den Ardeal,carii inca si mai neaosi sunt si moldovenii si toti cat si intr-alta parte se afla si au aceasta limba..toti sunt...ca toti acestia dintr-o fantana au izvorat si curg."
-Repere cronologice privind scrierile-
1647-,,Letopisetul Tarii Moldovei"-Grigore Ureche
1675-,,Letopisetul Tarii Moldovei"-Miron Costin
1700-,,Harta Tarii Romanesti"-Constantin Cantacuzino"
1714-,,Istoria cresterii si descresterii Imperiului Otoman"-Dimitrie Cantemir
1716-,,Descriptio Moldavie"-Dimitrie Cantemir
-Viata si opera cronicarului Grigore Ureche-
Unul dintre cei mai mari cărturari români din prima jumătate a secolului XVII este cronicarul Grigore Ureche. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română "Letopiseţul Ţării Moldovei". Această cronică se deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în secolele XV-XVI. În primul rînd "Letopiseţul Ţării Moldovei" este scris nu în limba slavonă, ci în limba română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării. În al doilea rînd, spre deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea rînd, "Letopiseţul Ţării Moldovei" nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse de atîtea ori pînă atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei.
Grigore Ureche se trăgea dintr-o veche familie boierească. Nu întîmplător unii istorici încearcă, nu fără temeiuri documentare, să-i urmăreacă arborele genealogic pînă la un "Ureache" contemporan cu Ştefan cel Mare şi Sfînt. Tatăl cărturarului, Nestor Ureche, era un mare boier moldovean, care pe parcursul vieţii sale a ocupat în repetate rînduri înalte dregătorii în sfatul domnesc al Ţării Moldovei, acumulînd de-a lungul anilor moşii întinse. La începutul anilor 90 ai secolului XVI, în anumite împrejurări politice nefavorabile, Nestor Ureche, împreună cu familia sa a fost nevoit să se refugieze în Ţara Leşească, cum era numită pe atunci Polonia, unde s-a aflat cu treruperi mai multă vreme. În această ţară cu bogate tradiţii culturale şi cărturăreşti şi-a făcut studiile la şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov, al cărei membru devenise ceva mai tîrziu (1612) tatăl său, iar după alţi cercetători, poate chiar la unul din colegiile iezuite din Polonia, cum a procedat mai tîrziu Miron Costin, urmaşul său direct în ale scrierii istoriei naţionale.
Ajuns la maturitate, Grigore Ureche a devenit o personalitate cu o rară cultură umanitară, cu un vast orizont cărturăresc pentru timpul său, cunoscînd în afară de limba maternă, limbile latină, poloneză, slavă veche. După mai mulţi ani de studii şi şedere în Polonia, tînărul Grigore Ureche se întoarce în patrie către 1617, unde se află mai mulţi ani în umbră. Abia în 1627 Grigore Ureche devine al treilea logofăt, pomenindu-se astfel în anturajul apropiat al domnilor Moldovei. Ajunge apoi în cele mai înalte dregătorii de stat, între care şi în cea de mare vornic al Ţării de Jos pe timpul domniei lui Vasile Lupu (cu începere din 1643), funcţie pe care o deţine pînă la sfîrşitul vieţii.
Grigore Ureche a lăsat posterităţii o singură dar deosebit de valoroasă operă istoriografică: "Letopiseţul Ţării Moldovei, ce cînd s-au descălicat ţara şi cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş vodă pînă la Aron vodă ", numit mai frecvent "Letopiseţul Ţării Moldovei". Cronica cuprinde perioade de la întemeierea Statului Moldovenesc în 1359 pînă la domnia lui Aron vodă (1594), cînd se întrerupe brusc, probabil din cauza morţii cărturarului, deşi acesta avea intenţia de a ajunge cu descrierea evenimentelor pînă în timpul domniei contemporanului său Vasile Lupu. Din nefericire, letopiseţul lui Grigore Ureche nu s-a păstrat în original, ajungînd pînă la noi prin cîteva copii mai tîrzii, care au fost destul de mult refăcute prin diferite adaosuri, numite interpolaţii ale copiştilor de mai tîrziu - Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. Se mai cere arătat totuşi că unii cercetători îl exclud pe Misail Călugărul din numărul interpolatorilor. Pierderea manuscrisului autograf al autorului a făcut ca "Letopiseţul Ţării Moldovei " să devină cunoscut posterităţii datorită mai ales unei copii-redacţii a cronicii efectuate prin anii 60 ai secolului XVII de către Simion Dascălul. Această împrejurare a făcut ca problema paternităţii scrierii în cauză să fie pusă sub semnul întrebării în litereatura de specialitate. Astfel diverşi cercetători l-au considerat drept autor al acestui letopiseţ pe Grigore Ureche, Nestor Ureche, tatăl cronicarului, Simion Dascălul în aceeaşi măsură drept coautori pe Grigore Ureche şi Simion Dascălul. Discuţia ştiinţifică în privinţa paternităţii acestei opere nu a încetat pînă în prezent. Dintre istoricii care au venit cu interesante investigaţii în această controversată problemă fac parte P.P. Panaitescu, E. Russev, D. Velciu, M. Scarlat, I.D. Lăudat, L. Onu etc. care îl consideră drept unic autor pe Grigore Ureche, precum şi C. Giurescu, C.C. Giurescu, N.A. Ursu, care îl consideră autor al aceleeaşi cronici pe Simion Dascălul sau în aceeaşi măsură pe Grigore Ureche şi Simion Dascălul.
Pentru a scrie letopiseţul său, Grigore Ureche a folosit pe larg nu numai izvoare interne moldoveneşti, ci şi străine, în special cele ale istoricilor polonezi şi transilvăneni. Dintre izvoarele interne, cel mai important după cum reiese din cronică este "Letopiseţul Moldovenesc", o sursă narativă complexă. Dintre autorii polonezi au fost în mod critic folosite mai ales operele istoricilor M. Bielski şi ale fiului său I. Bielski, ale lui M. Kromer şi M. Miehovski, diverse lucrări cu caracter informativ şi enciclopedic, care aveau circulaţie pe acele timpuri în aria de cultură poloneză, în care pătrunseră masiv şi cartea vest-europeană. De rînd cu izvoarele scrise, Grigore Ureche a folosit pe larg şi tradiţia populară orală, amintirile tatălui său, ale boierilor bătrîni din anturajul familiei sale. Autorul a utilizat toate aceste informaţii în mod critic, cerîndu-le şi trecîndu-le prin raţiunea şi inima sa. Cărturarul a ştiut să aleagă cu grijă adevărul istoric şi să-l aştearnă pe hîrtie într-o limbă frumoasă şi înţeleasă.
În Letopiseţul Ţării Moldovei sunt descrise evenimentele mai principale din istoria Moldovei, pe parcursul a circa două secole şi jumătate. Autorul îţi începe cronica cu o "Predislovie...", în care arată importanţa cunoştinţelor despre trecut, a istoriei ca domeniu de cunoaştere (ştiinţă), despre originea romanică (latină) a poporului român şi a limbii sale, despre unitatea şi rădăcinile comune ale tuturor românilor.
Referitor la perioada de început a istoriei Ţării Moldovei şi la evenimentele de la mijlocul şi a doua jumătate a secolului XIV, autorul cronicii nu dispune decît de date cu totul şi cu totul sumare, cunoscînd destul de aproximativ chiar şi numele primilor voievozi moldoveni în ordinea care au urcat la tron. Doar cu începere din timpul domniei lui Alexandru cel Bun ştirile incluse în Letopiseţ devin mai ample.
Ca reprezentant al marii boierimi moldovene, Grigore Ureche descrie evenimentele, faptele şi acţiunile diferitelor personalităţi din istoria ţării sale prin prisma reprezentărilor sale, a clasei sociale din care făcea parte, aşa încît uneori întîlnim aprecieri de-a dreptul tendenţioase. În acelaşi timp, trebuie de menţionat faptul că acelaşi cronicar tinde să-şi scrie opera de pe poziţii obiective, ale intereselor patriei, ale luptei împotriva cotropitorilor stăini şi ale luptei de eliberare naţională - scop nobil, care se impune cu deosebită acuitate în timpul vieţii celebrului cronicar. Letopiseţul Ţării Moldovei este scris într-un limbaj fluent, deosebit de plastic şi înţeles, fiind un apreciat monument de limbă şi literatură medievală românească. În epocile următoare (a doua jumătate a secolului XVII - începutul secolului XIX) cronica lui Grigore Ureche a avut o răspîndire destul de mare în manuscris, contribuind la formarea multor generaţii de cărturari şi de luptători pentru neatîrnarea patriei.
Paralel cu asemenea importante aspecte cum sunt glorificarea trecutului Ţării Moldovei, lupta contra invadatorilor străini, perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, etc., în cronica sa Grigore Ureche acordă atenţie şi unui subiect cum ar fi obîrşia poporului român şi a limbii sale. Datorită studiilor făcute, mai cu seamă în mediul cultural polonez, cronicarul moldovean a cunoscut în de aproape cultura umanistă europeană a epocii, iar cunoaşterea limbii şi a culturii latine l-a ajutat, după cum observă P.P. Panaitescu, neobositul cercetător al operei lui Grigore Ureche, pe celebrul nostru cărturar şă-şi dea seama de apropierea dintre limba latină şi limba română, ceea ce l-a condus la înţelegerea unităţii de origine şi de limbă a poporului român. Aceasta l-a şi făcut să afirme în capitolul despre limba moldovenească cu deplină convingere, că "de la Rîm ne tragem", aducînd drept exemplu cuvintele: carne, găină, muiare, părinte, al nostru; cu echivalentul lor latin, "... şi altile multe din limba latină, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am înţelege". Ideea este continuată în capitolul "Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus", în care se constată că în Transilvania locuiesc "şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara laţită de romîni de cîtu de unguri". Iar ca un fel de concluzie la cele arătate mai sus, Grigore Ureche conchide că "rumânii, cîţi se află lăcuitori la Ţata Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag". Analzînd aceste extrem de importante pasaje din cronică pentru viziunea cronicarului nostru, acelaşi P.P. Panaitescu arată că această din urmă teză este cea mai importantă în concepţia lui Grigore Ureche despre originea românilor, şi că avem în faţa noastră cea mai veche afirmaţie din Moldova despre unitatea neamului şi în acelaşi timp despre originea sa comună, reprezentînd o idee de mare valoare nu numai pentru epoca în care a trăit şi a activat cărturarul.
-Viata si opera cronicarului Miron Costin-
Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII. Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în 1633. Deja în 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia, salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor. Aici ei au obţinut cetăţenia (indigenatul) polonez şi includerea în şleahta poloneză. În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină. Se întoarce în patrie abia la începutul anilor '50, unde în scurtă vreme urcă virtiginos pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 pînă la sfîrşitul anului 1683, cînd se retrage din activitatea de stat.
Îndeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa. În 1683, după înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit, punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis repatrierea, M. Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.
M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă ...dni". Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite "zaciale", şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, "Despre originea şi căderea transilvănenilor", P. Piaseţki "Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)", A. Guagnini, "Descrierea Sarmaţiei europene" etc. Începînd cu evenimentele din 1633, M. Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă cînd este vorba de domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.
O altă operă costiniană este "Cronica Moldovei şi a Munteniei", scrisă în 1677. În cîteva mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se opreşte succint la legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie ţinuturile, rîurile şi oraşele Ţării Moldovei. În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin scrie "Poiema polonă" în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge soarta grea a contemporanilor săi sub dominaţie turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în stare să izbîndească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon.
În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Opera contstă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.
Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său. Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rînd în cunoscuta sa operă "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", scrisă prin anii 70-80 ai secolului XVII, precum şi două lucrări mai mici de limbă poloneză: "Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei" şi "Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească". Subiectul acestor din urmă două luări este acelaşi ca şi în lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Autorul încearcă să-i edifice pe vecinii noştri din partea de nord, polonezii, asupra originii moldovenilor şi a tuturor românilor, indiferent de ţara în care locuiesc. Scopul principal pe care l-a urmărit Miron Costin în aceste lucrări, dar mai cu seamă în lucrarea monografică "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", era acela de a combate basna interpolatorului Cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascălul, şi de a arăta originea moldovenilor şi tuturor românilor din coloniştii aduşi de împăratul Traian în străvechea Dacie. După cum demonstrează cu diverse argumente ştiinţifice Miron Costin, chiar numele arată pe descendenţii românilor de astăzi, adică contemporani cu el; ei "nu şi-au schimbat numele său, ce tot Romanus, apoi cu vremea şi după îndelungate veacuri, români pînă azi îşi zic". Acest scop este foarte clar formulat chiar în Predislovie: "Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şuntşi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu..." Pentru a ilustra cu cît mai multă convingere concepţia şi viziunea lui Miron Costin referitor la aceată problemă, aducem cîteva dintre cele mai reprezentative fragmente din lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor" - "Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (enumărate şi caracterizate de Miron Constin mai sus: "Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal" - A.E.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..".
"Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobînditescu şi alte numere, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, rară nu întrebăm: "ştii moldoveneşte?", ce "ştii româneşte?" pre limba latinească... Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească"
"De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor" reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mîndriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătînd dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir şi prin intemediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca "Viaţa lumii", "Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei", etc. Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti. Majoritatea operelor sale au văzut lumina tiparului şi la Chişinău. Dintre acestea fac parte : "Letopiseţul Ţării Moldovei", "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", "Viaţa lumii", etc, fiind accesibile tuturor cititorilor.
-Viata si opera stolnicului Constantin Cantacuzino-
Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol și Constantinopol și desăvârșite începând cu 1667[1] la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferei culturii grecești. S-a păstrat un jurnal al învâțăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menționează pe un instructor de origine albaneză, Caludi[2]. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menționat ca învățat din Louvain (sic!) de către scriitorul Antonio Lupis[3]. Ulterior el a fost consultat cu privire la istoria Țării Românești de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere geografică și istorică a ținuturilor cursului mijlociu și inferior al Dunării[4].
În 1672 Cantacuzino este întemnițat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Șerban reuși să-l aducă la Constantinopol prin relațiile pe care le avea la Înalta Poartă și-l învesti odată ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influența politică a stolnicului a fost totuși importantă, fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.
Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane și a pledat pentru apropierea de Rusia și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. El a contribuit în mod hotărâtor la răstunarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretențiile la tron ale propriului fiu, Ștefan Cantacuzino[5]. Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzația colaborării cu austriecii.
Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice, diplomați și cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio dall'Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterității caiete de note istorice și o operă istorică fundamentală, Istoria Țării Rumânești dintru început (1716)[6], care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali. Lucrarea este redactată la inițiativa lui Ferdinand Marsigli[7] și susține cu multă fervență, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane și romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice proprii. Implicațiile politice nu i-au lăsat răgaz să-și definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice istoriografiei moderne și conține prime elemente de critică a istoriei. Stolnicul este și autorul unei hărți a Țării Românești, tipărită în 1700 în limba greacă la Padova și folosită apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, apărută la Veneția[8], precum și al prefeței unui liturghier din 1680, care a circulat în toate ținuturile locuite de români[9].
Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conține printre altele și o listă a cărților tipărite în principatele române la sfârșitul veacului al XVII-lea[10]. Frumusețea bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte a bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironești, este menționată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puține cărți din acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era vorba mai ales de literatură religioasă, chiar și de sorginte protestantă[11]. În timpul studiilor tânărul Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărților achiziționate de el însuși, care au constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci și latini, scrierile filozofice și cosmografice ale lui Aristotel și comentariile la opera aristotelică de Alexandru din Afrodisia[12]. Ulterior biblioteca a fost îmbogățită de numeroase lucrări istoriografice, calendare, almanahuri, precum și de cărți aduse de oștenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei. De-a lungul vieții Cantacuzino a colecționat manuscrisele cărturarlor care trecuseră pe la Mărgineni și periodice de limbă italiană[13]. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parțial în posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul 1839 263 de titluri de cărți care erau încă păstrate la Mărgineni.
-Viata si opera umanistului Dimitrie Cantemir-
În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-și continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând și în Banat, la Timișoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare, și-a însușit întreaga moștenire, lăsându-l într-o situație precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.
C. Negruzzi scrie: "El avu cu soția dintâi șease feciori și două fete, iar cu cea a doua, numai o fată. Una din fete și doi feciori muriră, încă trăind el; și așa-i rămaseră două fete Maria și Smaragda și patru feciori Matei, Constantin, Șerban și Antioh."
Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iași în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luțk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, așa cum făcuse și Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi.
După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc și a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânți de turci în Lupta de la Stănilești - ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal și a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.
A murit pe moșia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 și a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași.
A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii și de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.
-
Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în română și tipărită la Iași în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice și să alcătuiască o terminologie filosofică.
-
Imaginea tainică a științei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii.
-
Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din țările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog și Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei populare.
-
Istoria Imperiului Otoman (Istoria creșterii și descreșterii curții otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 și 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană.
-
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română[1] (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susține ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă.
-Bibliografie-
1.Dicționarul Enciclopedic Român, ed. Politică, București, 1962-19662.George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și pînă în prezent3.Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române
Progresele inregistrate in Bazinul Carpatic in perioada mijlocie a epocii bronzului au fost favorizate si de aparitia in acea perioada la extremitatile Europei de Est si Sud-Est a unor civilizatii urbane si proto-urbane: miceniana - in sudul Balcanilor, cultura Otomani - in vestul Romaniei, estul Ungariei si Slovaciei, precum si Sintasta - in zona indepartata a Uralilor de sud. Influentele din partea acestor civilizatii au accelerat si evolutia comunitatilor din sud-estul Transilvaniei. Desi materialele arheologice nu intotdeauna permit reconstituiri certe de ordin etnic, avand in vedere originea comuna a grupurilor culturale din Bazinul Carpatic, contactele dintre ele din ce in ce mai intense, precum si ritmurile comune de evolutie, majoritatea cercetatorilor atribuie culturile arheologice ale epocii bronzului mijlocii din spatiul Carpato-Dunareano-Pontic unor grupuri prototracice sau tracice. 
Inceputul epocii bronzului tarziu a fost marcat de o schimbare majora: ca urmare a extinderii spre vest a complexului cultural Sabatinovka-Coslogeni-Noua, a carui arie cuprindea teritoriile cuprinse intre Marea Azov, Dunarea de Jos si Muntii Apuseni, sud-estul Transilvaniei a fost din nou inglobat in aria culturala Carpato-Niproviana. La geneza culturii Noua au luat parte si populatiile autohtone: purtatorii culturilor Monteoru si Komarov din Moldova, precum si grupurile culturii ceramicii cu multe braie din stepele din nordul Marii Negre. Elementul estic care a contribuit la geneza culturii Noua, in literatura de specialitate, de cele mai multe ori, este atribuit unor populatii iranice (stramosii cimirienilor, scitilor, sarmatilor si altele) care, in mileniile II si I i. Hr. au dominat stepele Ponto-Caspice. Se presupune ca sinteza produsa in Bazinul Carpato-Dunarean intre iranici si populatia autohtona prototracica sau tracica a dus la formarea unor comunitati traco-iranice sau traco-cimiriene. Aparitia culturii Noua, in toata aria sa de raspandire, a fost marcata de schimbari importante. In domeniul metalurgiei se inregistreaza progrese remarcabile: pe scara larga, pentru obtinerea bronzului de calitate, se foloseste cositorul; tiparele de lut sunt definitiv inlocuite de cele de piatra, din doua sau mai multe valve, ceea ce a permis turnarea obiectelor in serie; ca urmare, a crescut gradul de standardizare a tipurilor de obiecte turnate in ateliere, acestea deservind teritorii din ce in ce mai mari; simtitor creste numarul obiectelor de traditie rasariteana, apar si se raspandesc tipuri noi de obiecte, printre care celtul - topor sau, mai rar dalta, cu corpul gol. Se amplifica practica depunerii obiectelor de bronz. Printre depozitele de bronzuri descoperite in sud-estul Transilvaniei le mentionam pe cele de la Arcus, Turia (jud. Covasna), precum si cel de la Miercurea-Ciuc (jud. Harghita). Printre numeroasele obiecte de bronz gasite in depozite, cele mai frecvente sunt celturile, varfurile de lance si secerile, iar in asezari, de obicei piese mici: ace, sule si carlige de pescuit. 
Progrese remarcabile se produc in domeniul prelucrarii osului. Creste vertiginos numarul obiectelor de os si apare o serie de tipuri absolut noi: omoplatul crestat, varfuri de sageata cu patru aripioare si multe altele. Densitatea siturilor culturii Noua in sud-estul Transilvaniei era mult mai mica decat in Moldova. Pe teritoriul celor doua judete, in prezent, sunt cunoscute doar cca. 33 situri arheologice atribuite acestei culturi. Pana in prezent, in cadrul culturii Noua nu au fost atestate asezari fortificate. Cele mai concludente descoperiri s-au facut la Jigodin si Nicoleni - jud. Harghita, la Bradut si Zoltan - jud. Covasna. La Zoltan a fost partial cercetata o asezare care, in prezent, reprezinta cel mai amplu cercetat sit al culturii Noua din Transilvania. Desi sapaturile s-au efectuat pe suprafete mari (cca. 1.200 mp.), nu s-au descoperit urme de locuinte. In schimb, au fost descoperite 50 de gropi menajere, iar la marginea sudica a asezarii a fost cercetat un "cenusar", constand din depuneri si arderi succesive pe acelasi loc a unor cantitati mari de resturi paioase si lemn, in amestec cu numeroase fragmente ceramice, oase de animale, unelte, arme si podoabe de piatra, os si, mai rar, de bronz. Daca in cuprinsul asezarii stratul de cultura este foarte subtire si sarac in materiale arheologice, grosimea depunerilor in cuprinsul "cenusarului" depaseste 3 m. Una dintre interpretarile plauzibilele ale "cenusarului" de la Zoltan o poate reprezenta aceea conform careia acesta s-a format in urma depunerii si arderii periodice a unor deseuri, procedeu care avea, probabil, atat rationamente practice - de igienizare -, cat si rituale, legate de forta purificatoare a focului. 
Comunitatile culturii Noua, inclusiv cea de la Zoltan, apar ca o populatie specializata eminamente in cresterea animalelor. Analiza a cca. 9.000 de fragmente de oase de animale de la Zoltan a demonstrat ca aceasta preocupare reprezenta principala sursa de proteine pentru locuitorii asezarii. Animalele domestice reprezentau cca. 90% din animale sacrificate in cadrul asezarii. Sunt reprezentate cele sase specii de animale domestice: vita, oaie, capra, porc, caine si cal. Printre speciile domestice, se detaseaza usor bovinele, cu o rata de cca. 30%. Urmatoarele se plaseaza ovicaprinele si porcinele, fiecare cu cate cca. 27%, urmate de cal (cca. 6 %) si caine (cca. 1%). Bovinele si caii erau folositi in principal pentru obtinerea alimentelor (lapte, carne), dar, asa cum arata analizele, si ca animale de tractiune si calarit. 
