,,Capitolul III:Cine sunt stramosii nostri?-Dacii sau getii-Partea IX

Geto-dacii fac parte din marea familie indo-europeana a tracilor(partea cea mai importanta a acestei ramuri) care aveau un nivel inalt de cultura si civilizatie,precum si,o bogata istorie politica.Izvoarele grecesti mentioneaza acest popor sub numele de ,,geti",iar izvoarele romane ii mentioneaza sub numele de ,,daci".Intrebarea care constituie titlul acestui articol a fost o problema controversata in istoriografia romaneasca.In continuare voi da cateva izvoare care mentioneaza acel popor:

-Hecataios din Milet(secolul VI I.Cr.)-aminteste de triburile getice existente in Dobrogea

-Herodot in ,,Istorii"(secolul V I.Cr.)-vorbeste,printre altele,de campania lui Darius I,imparatul persan,impotriva getilor(514 I.Cr.)

-Tucidide in ,,Razboiul Peloponesiac"(secolul V I.Cr.)-afirma ca getii au fost aliati ai Atenei in anul 429 I.Cr.

-Caesar in ,,De bello gallico"(,,Razboiul Galic") secolul I.Hr.-face referiri la epoca lui Burebista;lui i se datoreaza prima mentiune a poporului geto-dac sub numele de ,,daci"

-Strabon in ,,Geographia"(secolul I.Hr.-secolul I d.Hr.)-ofera informatii despre epoca lui Burebista si mentioneaza ca ,,dacii au aceeasi limba ca getii"

-Trogus Pompeius(secolul I d.Hr.)-vorbeste despre un rege get,,Rex Histrianorum"(secolul IV I.Cr.),din Dobrogea

-Pliniu cel Batran in ,,Istoria naturala"(secolul I d.Hr.)-aduce informatii despre Dacia din secolul I d.Hr.(primul care foloseste numele de ,,Dacia")
-Suetonius in ,,Vietile celor doisprezece Cezari"(secolul II d.Hr.)-povesteste de intentia lui Caesar de a-l ataca pe Burebista
-Iordanes in ,,Getica"-descrie relieful carpatic
-Flavius Arrianus Xenophon in ,,Anabasis"-vorbeste despre campania lui Alexandru Macedon
-Dio Cassius in ,,Istoria romana"-vorbeste de conflictele in timpul lui Decebal

Folosind un singur izvor cel al lui Strabon putem deduce ca ,,dacii" si ,,getii" constituiau acelasi popor doar ca grecii ii numeau ,,geti",iar romanii ,,daci",ambele popoare stiind de celalalt nume.Prima mentiune a getilor ii este atribuita parintelui istoriei Herodot din anul 514 I.Hr. cu ocazia campaniei regelui persan Darius I asupra getilor.El ii numeste ,,cei mai drepti si viteji dintre traci"(,,Istorii"),dar mai tarziu consemneaza si imbatatul cu vin al getilor.

,,Capitolul III:In decursul Preistoriei-Epoca Fierului(La Tene)"Partea VIII

A doua vârsta a fierului sau La Tene îsi trage numele de la un sit din Elvetia, considerat initial a fi o asezare lacustra, ulterior loc de cult. Statiunea se dateaza în sec. III-I a. Chr. Termenul a fost initial utilizat pentru cultura celtica, dar apoi a fost extins si pentru alte zone ocupate de celti sau aflate sub influenta celtica. În 1914 Déchlette a împartit epoca La Tene în  I-500-300, II-300-100 si III-100-0. Paul Reinecke, la randul sau,  a împartit epoca în 4 etape notate cu litere de la A la D.

A-500-400

B-400-300

C-300-100

D-100-0

Ulterior etapele B, C, si D au fost divizate fiecare  în doua subetape.

Începutul  laten-ului în România este la o data discutabila : 450/350, iar sfârsitul este plasat în momentul în care Dacia este cucerita de romani, respectiv in anul 106. Civilizatia la Tene în spatiul nostru mai este cunoscut|a si ca civilizatia geto-daca, termen hibrid care este azi contestat si, potrivit unor pareri exigente si competente,  ar fi de dorit sa nu fie utilizat în nici un caz pentru perioada timpurie a acestei epoci.

Data de început  a epocii La Tene a fost discutata în mai multe rânduri, unii cercetatori, adepti ai dezvoltarii unitare a spatiului nostru, considerând ca epoca a început în acelasi timp peste tot. Altii considera ca teritoriile extracarpatice au trecut mai devreme , în jur de 450,  la epoca la Tene datorita unei conjuncturi istorice favorabile, datorate influentelor si impulsurilor civilizatoare venite dinspre Grecia, dupa 657/656, când a fost întemeiata prima colonie greceasca, Histria, fie prin intermediul grecilor din Pont, fie prin medierea tracilor odrisi, care pe  la 480-470 au format un regat puternic care avea stranse relatii cu Grecia continentala, în timp ce în Transilvania trecerea s-ar fi facut ceva mai târziu, ca urmare a infiltratiilor de populatii celtice în acest spatiu, cele mai timpurii putând avea loc dupa 390 a. Chr., dar, mai degraba, în intervalul 350-300. În linii mari, perioada la Tene are câteva elemente pregnante de noutate:

1. folosirea rotii olarului si aparitia unei ceramici cenusii

2. folosirea brazdarului de plug din fier, care a permis trecerea la agricultura propriu-zisa

3. generalizarea armelor, uneltelor si ustensilelor din fier, urmata de o dezvoltare fara precedent a mestesugurilor specializate

4. intensificarea schimburilor la mari distante pe baza de moneda

5. aparitia aristocratiei tribale si a unor mari diferente patrimoniale, fapt pus în evidenta prin mormintele princiare, tezaurele cu piese de argint si aur si folosirea unor produse de lux importate.

În Transilvania, ceramica lucrata la roata apare pentru prima data în necropola de la Sanislau, în sec. al V-lea  a. Chr.,  necropola care a fost atribuita grupului scitic sau scito-trac Szentesvekerzug-Chotin. Este vorba de ceramica de import, produsele locale aparând doar spre sf|rsitul  sec. al IV-lea a. Chr.  În teritoriul extracarpatic, cea mai veche ceramica lucrata la roata este din sec. al VI-lea a. Chr. De exemplu, in mormintele de la Bârsesti s-au descoperit doua strachini lucrate la roata. În asezarea de la Alexandria s-a descoperit, de asemenea, ceramica lucrata la roata, care prezinta analogii cu cea de la sud de Dunare. Initial ceramica la roata este importata, dar din sec. al V-lea a. Chr. se poate vorbi de o ceramica lucrata la roata de factura locala. I. H. Crisan a afirmat ca ceramica lucrata la roata din sec. al V-lea nu este autohtona si ca, oricum,  doar folosirea rotii olarului nu se constituie într-un argument ca ar fi început epoca la Tene. Autorul ignora faptul ca în spatiul extracarpatic sunt documentate destul de multe morminte princiare, precum cele de la Peretu, Agighiol, Stâncesti, Gavani, precum si tezaure ca cele de la Craiova, Baiceni sau piese izolate precum cele de la Poroina, Poiana Cotofenesti, care lipsesc din Transilvania, dar care-si gasesc bune analogii la Panaghiuriste, Vraca sau Letnica , în Bulgaria. La acestea se adauga o serie de piese de exceptie, precum lebesul de la Balanoaia, provenit dintr-un tumul de sec. al IV-lea, coiful greco-illyric de la Gostavatu, o oenochoe descoperita la Ostrovu Mare, toate produse importate, de lux, deci si procesul de constituire a unor elite aristocratice este mai timpuriu. De asemenea,  trecerea la schimbul pe baza de moneda este mai timpuriu  în zona extracarpatica unde au circulat din sec. al V-lea a. Chr. monede batute la Histria, iar pentru sec. al IV-lea sunt atestate mult mai multe monede macedonene, emise de Filip al II-lea, Alexandru Macedon sau Filip al III-lea Arideus, decât în Transilvania. În concluzie, pare, totusi, a  fi existat un decalaj de dezvoltare între cele doua zone. Dezvoltarea inegala si deosebirile de cultura materiala se datoreaza, în mare masura, contactelor pe care getii, respectiv dacii, le-au avut cu populatiile intrusive care s-au asezat în spatiul actual al Romaniei si au influentat în chip diferit pe autohtoni. Printre aceste populatii, pe lângi greci care se asezasera înca de la finele hallstattului pe litoral, se numara celtii, scitii si bastarniiCele mai importante populatii intrusive care patrund în spatiul nostru sunt cele celtice. Tara de origine a celtilor, potrivit lui Hecateu si Herodot, primii care ne dau informatii despre ei, se afla la izvoarele Dunarii si Rinului, adica în sud-vestul Germaniei, zona centrala si sudica a Frantei si Elvetia. Expansiunea celtica, probabil dictata de un mare spor demografic, dar poate si de presiuni ale popoarelor germanice,  a  început pe la  450 a. Chr.  si a continuat  în ceea ce se numeste La Tene B1-2.  În 387, celtii  ataca  Roma si romanii reusesc sa-i convinga sa plece doar facându-le daruri. Dupa aceasta data, celtii se raspândesc pe spatii largi: spre sud ( nordul Italiei), spre vest ( Franta, Anglia si Spania), spre est ( Austria,  Campia Panonica si Transilvania, Pen. Balcanica). Celtii vor face probleme Romei pâna în sec I a. Chr., când Gallia si Raetia vor fi supuse. Asezarea celtilor în Austria, Ungaria si Boemia a avut loc, cel mai probabil, pe la 350. Un grup celtic ocupa litoralul adriatic si, de aici, în 335,  trimite o delegatie la Alexandru cel Mare. Despre istoria lor în sec. al III-lea aflam informatii de la Polibius, Cartea IV din Istorii. În anul 280 celtii, condusi de Brennus,  patrund în Pen. Balcanica si jefuiesc sanctuarul lui Apollo de la Delfi. Sunt în cele din urma înfrânti (legenda spune ca Apollo însusi s-ar fi razbunat si ar fi declansat un cutremur si o furtuna napraznica împotriva lor). Dupa înfrângere, în 279, celtii se împart în trei grupuri distincte: unii dintre atacatori ramân pe loc si intemeiaza regatul de la Tylis (pe Marita), condus de Comontorius. Polybius arata ca au perceput un  tribut de 80 de talanti de la orasul Bizant, care, la râdul sau, a perceput o taxa de la corabiile care treceau prin strâmtoarea Bosfor, spre Marea Neagra. Regatul se dezintegreaza la 218, pe vremea lui Cavaros, cand izbucneste o rascoala a tracilor. Altii trec in Asia Mica (zona centrala) si se aseaza în Galatia- galatii. Ultimii, scordscii,  fac cale intoarsa si se aseaza în zona Serbiei de azi, la confluenta Savei cu Dunarea, în zona Sirmium (Trogus Pompeius- Istoria lui Filip).

Izvoarele scrise nu mentioneaza nimic despre asezarea celtilor  în spatiul nostru. Pe teritoriul României se constata, prin descoperiri arheologice, o prezenta celtica în Crisana, Transilvania si Banat.  Din Oltenia se cunosc doar cateva morminte izolate si se crede ca nu s-au asezat efectiv aici, dar poate au controlat aceasta zona. Ion Horatiu Crisan credea ca primele patrunderi celtice dateaza din intervalul 390-350, dar data de 350 este agreata de cei mai multi cercetatori. Oricum data est ulterioara anului 387 când au atacat Roma. Trogus Pompeius, în Istoria lui Filip,  vorbeste despre circa 300.000 de celti care au fost obligati sa-si paraseasca patria caci se inmultisera foarte mult. Unii s-ar fi îndreptat spre Italia, altii spre Campia Pannonica. O prezenta masiva a celtilor în zona noastra este documentata doar incepând cu sec. al III-lea. Este foarte probabil ca, dupa campania esuata din Grecia, sa fi avut loc o patrundere de proportii. Se presupune ca în Transilvania si Crisana au patruns anartii, poate si tauriscii, iar în Banat, eventual si în Oltenia, scordiscii. Unele prezente celtice au fost constatate si în Bugeac, unde s-ar fi asezat britolagii. Lor lui s-ar datora unele toponime celtice  precum Arrubium, Aliobrix si Noviodunum. Se crede ca celtii au avut relatii bune cu autohtonii si ar fi convietuit cu acestia, deoarece au fost descoperite în asociere produse ale celor doua civilizatii. Aceasta nu este, insa,  o dovada de convietuire neaparat, ar putea fi la fel de bine rezultatul unor schimburi reciproce de produse. Se cunosc peste 80 de asezari, precum cele de la Moresti, Seica Mica si Ciumesti, care sunt cele mai bine cercetate si în jur de 70 de necropole sau descoperiri funerare. La acestea se adauga peste 100 de descoperiri întâmplatoare. În Transilvania sunt doua zone de concentratie celtica: Somesul Superior si  zona Mures-Târnave. Judecnd dupa distributia pe harta a descoperirilor celtice, se pare ca autohtonii au fost împinsi înspre depresiunile intramontane, ceea ce contravine tezei convietuirii pasnice. Civilizatia materiala a celtilor este spectaculoasa datorita legaturilor comerciale strânse cu civilizatia etrusca si cu cea elenistica, mediata de unele cetati grecesti de pe malurile Mediteranei, Massalia spre exemplu.Cele mai multe informatii cu privire la sciti le avem de la Herodot. Venind dinspre est, ei se aseaza în sec. al VIII-lea a. Chr.  în stepele nord-pontice, de unde i-ar fi alungat pe cimerieni. In sec. al VI-lea a. Chr., puterea lor este destul de mare, fapt ce-l determina pe Darius sa organizeze în  514/512 o expeditie împotriva lor. Desi considerata de istoriografia greaca un esec, expeditia lui Darius a oprit expansiunea spre vest a scitilor pentru o buna bucata de vreme. Din sec. al V-lea incep sa decada, în zona aparând o serie de concurenti : regatul odrisilor în 480-470 si, dupa 450, Regatul Bosphoran. Totusi, datorita presiunilor dinspre est ale sarmatilor, încearca o înaintare spre SV, condusi de regele Atheas in 339, dar sunt înfrânti de regele Filip al II-lea al Macedoniei. Informatii se gasesc la Trogus Pompeius- Istoria lui Filip-. Acesta ne spune ca Atheas era în razboi cu histrienii condusi de rex histrianorumsi a cerut ajutorul lui Filip al II-lea, caruia i-a promis sa-l lase mostenitor al regatului sau. Ulterior regele histrienilor a murit si Ateas, nemaiavând nevoie de ajutor,  l-a sfidat pe Filip, nu i-a platit soldatii trimisi in ajutor, spunâdu-i ca are un fiu, mostenitor la tron. Filip al II-lea, care în momentul cu pricina asedia Bizantul, a pornit o expeditie de pedepsire a lui Atheas. Scitii au fost înfrânti si 20.000 de femei si copii au fost luati prizonierii. Filip a luat ca prada de razboi si un numar mare de vite. Din text reiese ca gurile Dunarii erau sub control scitic. Ulterior sunt înfrânti (ei sau getii? ) si de generalul macedonean Zopyrion. Se crede ca au patruns efectiv în Dobrogea în sec. IV-lea, eventual chiar spre sfârsitul sec. al V-lea, dar se presupune ca au organizat înca din sec. al VI-lea raiduri în zonele sudice ale României. Datorita prezentei lor masive,  Dobrogea a si fost denumita începând din sec.al II-lea a. Chr. Scythia Minor. Atheas a  batut si moneda. Alti regi sciti cunoscuti prin emisiuni monetare din sec. III-II sunt Ailios, Sariakes, Tanusa, Akrosas, Charaspes si Kanites. Singur Kanites este cunoscut si din izvoare scrise, restul sunt total necunoscuti. Monedele au fost batute de mesteri greci si au fost descoperite în zona cuprinsa între Callatis si Dionysopolis. Iconografia monedelor este foarte asemanatoare cu cea a  monedelor cetatilor grecesti (Tomis, Callatis si Dionysopolis). Cu exceptia monedelor lui Sariakes, care sunt din argint, restul sunt toate din bronz.

1. vasele cu doua torti, adesea suprainaltate, cu picior inelar, cu decor realizat prin lustruire, care sunt de origine celtica

2. amforele cu stampile anepigrafice, imitatii dupa amforele grecesti, mai ales de Rhodos

3. tot felul de vase de inspiratie greceasca precum krater-ul, kylix-ul, ryton-ul

Exista si ceramica pictata, cu motive geometrice, de obicei linii orizontale. Ceramica în stil geometric, de culoare rosie, are o origine celtica si este importata din zona Pannoniei.

4. pictarea

5. turnarea în tipare (tehnica de origine greceasca)

 Sunt destul de bine doaumentate legaturile de schimb între autohtoni si cetatile grecesti si, prin intermediul acestora, cu Grecia continentala sau insulara, precum si cu cetatile de pe coasta Asiei Mici. Polybius a facut un inventar al produselor ce faceau obiectul acestui comert. Alte indicii au furnizat descoperirile arheologice. Erau exportate peste sarat, miere, ceara , vite, sclavi, cereale. Din sud cele mai cautate produse au fost  vinul si uleiul de masline. Vinul provenea din Chios, Thasos, Heracleea Pontica, Rhodos, fapt precizat de stampilele amforelor folosite la transportul lui. De asemenea era importata ceramica de lux produsa la Corinth, Athena, Milet sau Lesbos. Schimburile erau realizate pe baza de moneda. Au fost descoperite monede histriene spre vest pâna la Bistret, în Oltenia, si in  Moldova pana spre nordul ei. Cele mai multe monede provin de pe valea Dunarii, Arges, Prut sau Siret, fapt ce ar fi un indiciu ca este vorba de un comert pe apa. Este posibil ca, de-a lungul arterelor de schimb sa fi existat târguri. Alaturi de moneda histriana, au circulat in spatiul nostru si monedele cetatilor Apollonia, Dyrrachium, Cizic. Aristocratii locali îsi permit sa-si comande produse de lux în cetatile grecesti din Pont: ceramica, podoabe, arme. Printre piesele de exceptie descoperite în contexte autohtone pot fi amintite un lebes din metal descoperit la Balanoaia, un coif illyric descoperit la Gostavatu sau o oenochoe provenita de la Ostrovu Mare.

Din sec. IV-III a. Chr. se cunosc morminte spectaculoase ca arhitectura funerara sau ca inventar. Este vorba de mormitele de la Agighiol, Peretu, Ciulnita (jefuit), si de la Vraca, Borovo, Sborjanovo si Letnica din Bulgaria. De obicei sunt morminte de inhumatie, tumulare.

1. Mormantul de la Agighiol- a fost sapat în 1931 de I. Andriesescu, dupa ce a fost jefuit de doua ori. Mormântul era tumular si  avea doua camere funerare facute din piatra fasonata, la care se ajungea printr-un dromos cu pereti de piatra. În camere s-au gasit doua schelete, unul al unui barbat, altul al unei femei, cel mai probabil sacrificata. O a treia camera, ramasa nejefuita,  care nu comunica cu primele doua, continea scheletele si piesele de harnasament a trei cai. În camerele funerare s-au gasit un coif din argint aurit, doua  cnemide nepereche din argint, 99 perle de argint, doi cercei de aur, 5 phiale din argint (una cu inscriptia Kotyos egbeo), doua cupe bitronconice cu scene animaliere, 100 varfuri de

 sageti, cateva amfore.

 2. Mormântul de la Peretu (jud. Teleorman) a fost sapat în 1970. Se dateaza în sec. IV a. Chr. Mormantul se compune dintr-un tumul, sub care s-au gasit resturile unui rug, pe care erau depuse oasele defunctului. În apropierea lui s-au depus capul si picioarele unui cal, un cutit, un varf de lance si o catarama. La 2 m departare, s-a descoperit o groapa, în care s-au depus rotile unui car trecute prin foc. Sub manta, direct pe sol, s-au mai gasit resturile a trei câini si oase de bovina. Cea mai spectaculoasa descoperire este un tezaur care a fost depus într-un cazan, acoperit cu o tava. Tezaurul se compune dintr-un coif, un cap de sceptru cu masca umana, trei phiale, 47 aplici, toate din argint.

Este posibil ca si tezaurele de la Craiova si Cucuteni-Baiceni sa provina tot din astfel de morminte.

    

Tezaurul de la Craiova a fost cumparat  în 1917 de la un negustor. Se compune din 80 de aplici zoomorfe de curea în forma de cal, leu, ursulet, cerb, cap de taur.

Tezaurul de la Cucuteni-Baiceni- continea 70 de piese de aur dintre care se pot aminti un coif de parada, o bratara cu capete zoomorfe (cal), un fragment de colier cu capate zoomorfe, aplici de harnasament. Piese similare cu cele din mormintele princiare, provenite poate tot din morminte, se cunosc de la Poiana Cotofenesti (un coif), Poroina (un spectaculos rhyton), Portile de fier (o cupa bitronconica).

MORMINTE GETICE

Cele mai multe necropole se cunosc din Dobrogea: Enisala (sec. al IV-lea- 400 morminte, dintre care  96% de incineratie), Murighiol (sec. al IV-lea).  La Stelnica, pe bratul Borcea, a fost dezvelita o mare necropola birituala din sec. V-IV, care cuprindea 113 morminte de incineratie si 110 de inhumatie. Se practica incineratia în urna, în groapa sau în ciste. Unele morminte sunt plane, altele tumulare. Din Muntenia se cunoaste o necropola de la Zimnicea- Câmpul Mortilor cu 166 morminte din sec. IV- II. Dintre acestea 162 sunt de incineratie. Inventarul femeilor este constituit din podoabe, mai ales fibule. În 13 morminte de barbati au fost descoperite arme: varfuri de sageti sau de lance, coif, sabie. Din Moldova se cunoaste o necropola de incineratie de la Poienesti. Inventarul se constituie mai ales din ceramica. Sunt frecvete, mai ales în mormintele din  Dobrogea, importurile de amfore de Chios si Thasos.

Se cunosc morminte bogate scitice precum cel de inhumatie  de la Gavani, în inventarul caruia s-a gasit un coif cu obrazare rabatabile, aplici, cai sacrificati, zabale. La Chiscani (jud. Braila) au fost descoperite 30 morminte scitice de inhumatie, orientate E-V, care aveau în inventar sageti, cai sacrificati, akinakai. Se dateaza în sec. al  IV-lea, eventual chiar mai devreme, la sfarsitul sec. al V-lea.

La sfârsitul Hallstatt-ului, atât izvoarele scrise cât si descoperirile arheologice arata ca zona de câmpie de la nord de Dunare este nelocuita sau foarte slab populata. Este vorba de Herodot care vorbeste la nord de Dunare de un imens spatiu pustiu, populat doar de albine salbatice, care-l fac de nelocuit. Arheologic pentru Ha târziu a fost definita pentru zona subcarpatica cultura Ferigile- Barsesti, dar pentru zona de campie nu a putut fi definita o cultura datorita lipsei de descoperiri arheologice. Au fost descoperite doar morminte izolate, unele clar scitice, ceea ce l-a determinat pe Alexandru Vulpe sa creada ca zona de campie a fost destul de nesigura, probabil expusa raidurilor scitice, motiv pentru care nu a prea fost locuita. La sfârsitul sec. al V-lea  si în sec. al IV-lea,  zona pare a fi din nou populata. O spun si izvoarele scrise, spre exemplu Arianus,  care vorbeste despre expeditia lui Alexandru Macedon de la 335, ocazie cu care este constatata prezenta unui oras slab întarit si a unei armate de 10.000 pedestrii si  4.000 calareti. O dovedesc si sapaturile arheologice care au dus la dezvelirea unor asezari destul de prospere la Alexandria, Zimnicea sau Albesti (jud. Constanta). Zimnicea este poate cea mai veche dintre dave, fiind locuita din sec. al IV-lea pâna în sec. I a. Chr. O serie e cetati, zise de refugiu, exista mai ales în zona Olteniei, Munteniei si Dobrogei (Bâzdana, Cotofenii din Dos, Bucovat, Margaritaresti, Albesti). Unele au suprafete foarte mari, dar prezinta depuneri foarte subtiri, avand forme si dimensiuni neregulate. Tipica este fortificarea cu val si sant. Valul este constituit din doi paramenti din pietre nefasonate, între care se punea lut ars. La Cotofennii din Dos, fortificatia era alcatuita dintr-un zid cu doi  paramenti din caramizi de lut, între care s-au gasit traverse de legatura si  pamânt. Din Moldova se cunosc circa 100 de asezari fortificate, cele mai bine cercetate fiind cele de la Mosna, Cotnari si Stâncesti. În ciuda aparitiei rotii olarului, mai exista multa ceramica de uz comun, realizata cu mâna. Printre formele ceramice din repertoriul ceramicii de uz cotidian sunt de amintit vasul borcan, adesea prevazut cu butoni în relief, vasul în forma de pepene, care are aprox. 50 cm si care pare a fi un recipient pentru pastrarea apei, strecuratorile sferice cu fund ascutit, chiupurile (vase mari de provizii, cu înaltimi cuprinse între 0,60-2 m) si sfesnicele cu picior si gura lobata. Chiupurile apar doar în Transilvania, sfesnicele doar în teritoriul extracarpatic, fiind documentate la Popesti si Poiana. Ceramica de uz cotidian este de cele mai multe ori lucrata în casa, cultiva forme traditionale, hallstattiene, fiind foarte traditionalista si foarte putin receptiva la influente venite din exterior. Repertoriul de forme este destul de redus. 

Ceramica fina este de obicei lucrata la roata. Are culoare cenusie sau neagra, foarte rar rosie. Ea este mult mai deschisa inovatiilor, este produsa în ateliere, este mai variata tipologic si caracterizeaza asezarile cu caracter proto-urban si cetatile. .

 

-Referinte-

Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan-Istoria ilustrată a României

Magda Stan, Cristian Vornicu-Istoria lumii pentru toți. Antichitatea

,,Capitolul III:In decursul Preistoriei-Epoca Fierului(Hallstatt)"Partea VII

Hallstatt este numele convențional al primei perioade a fierului, denumită astfel după localitatea cu același nume din Austria. Aceasta cuprinde intervalul de timp dintre secolele al XII-lea și al V-lea î.Hr. La Congresul Internațional de Științe Pre si Protoistorice din 1874, Hans Hildebrand a propus împărțirea epocii fierului în două perioade distincte: Hallstatt și La Tène. Hallstatt este o localitate din Austria unde în 1734 a fost găsit un cadavru de om bine conservat în sare. Hallstatt-ul - prima perioadă a epocii fierului - cuprinde intervalul 1200-500 î.Hr. din cea mai mare parte a Europei.

Principala invenție a epocii Hallstatt este metalurgia fierului. Folosirea metalelor - aramă, plumb, aur - a precedat cu câteva milenii începuturile epocii fierului. În această perioadă s-a generalizat metalurgia bronzului și, apoi, a fierului. Pe teritoriul României, în perioada timpurie a culturii Hallstatt, obiecte de fier au apărut aproape de cursul inferior al Dunării, la Babadag și Cernatu de Sus. Au apărut și cetăți fortificate, care îndeplineau rolul de cetăți permanente sau de refugiu. Locuințele simple aveau pereții de lemn pe fundații de piatră.

Economia a devenit mult mai complexă în epoca fierului, prin creșterea randamentului odată cu răspândirea uneltelor din fier. Se cultivau cereale. Pentru arat se folosea plugul cu două roți, cu brăzdar de fier. Se practica creșterea animalelor, dar și vânătoarea, culesul, pescuitul, pentru completarea dietei.

În epoca fierului, ca urmare a dezvoltării tehnologiei de exctracție a minereului și a metalurgiei, a crescut cererea pentru obiecte din fier. S-au răspândit meșteșugarii specializați, ceea ce a dus la o generalizare a folosirii uneltelor și obiectelor confecționate din metal. În paralel cu dezvoltarea metalurgiei fierului a continuat prelucrarea bronzului (aliaj de cositor și cupru), metal utilizat cu mult înaintea prelucrării fierului.
Printre urmele arheologice în acest sens se numără cele din regiunea austriacă Salzburg, unde se pare ca la extracția și prelucrarea bronzului participau circa 500-600 de lucrători.
În aceeași perioadă au continuat extracția și prelucrarea aurului, iar în faza Hallstatt târzie au apărut primele monede, care erau privilegiul claselor dominante.

În faza Hallstatt timpurie, fierul încă nu devenise un metal de uz comun. Principalele regiuni în care, cu timpul, s-a intensificat prelucrarea fierului se aflau pe teritoriile Sloveniei, Austriei și Cehiei.

Cererea crescândă pentru obiecte confecționate din fier a sporit schimburile de mărfuri. În afară de obiectele din metale, se făceau schimburi de ceramică și mărgelele de sticlă utilizate îndeosebi în scop funerar. S-au intensificat și îmbunătățit transporturile pe apă și uscat.

Așezările perioadei Hallstatt erau, în general, de dimensiuni mici, ocupate de câteva familii, de obicei grupate în jurul unei fortificații care, în caz de pericol, constituia cetatea de refugiu. Numărul așezărilor mici de jur împrejurul fortificației era variabil, de la câteva zeci la peste o sută (de exemplu complexul de la Wicina, Polonia).Fenomenul major care caracterizează viața spirituală în această perioadă este apariția panteonului, chiar dacă in cadrul anumitor populații au dăinuit credințe ancestrale, cum ar fi animismul, cultul naturii. Panteonul se caracterizează prin asocierea unor expresii umane cu principii naturale, sociale, economice. S-a manifestat la celți, traci, daci, iberici. În privința ritualurilor funerare, înhumarea devine preponderentă, înlocuind, cu timpul, incinerarea.Fenomenul de stratificare socială a dus la o dezvoltare fără precedent a artelor minore. Importanța persoanei era adesea sugerată prin purtarea de obiecte de prestigiu, cel mai adesea confecționate din diverse metale. O piesă deosebită, care arată dezvoltarea artei metalelor pe teritoriul României, este coiful din aur descoperit la Poiana Coțofenești.

,,Capitolul III:In decursul Preistoriei-Epoca Bronzului"Partea VI

Epoca Bronzului este o perioadă din dezvoltarea civilizației când cele mai avansate tehnologii de prelucrare a metalelor (cel putin din punct de vedere al raspândirii) erau tehnicile de extragere a cuprului și staniului (cositor) din minereul disponibil, și apoi crearea unui aliaj din aceste metale pentru a turna bronzul. Epoca Bronzului face parte din sistemul celor trei epoci pentru societățile preistorice. În acest sistem, ea urmeaza neoliticului în unele zone de pe glob. Primele dovezi de prelucrare a bronzului datează de la jumătatea mileniului al IV-lea î. Hr. , Cultura Maikop în Caucaz.

Epoca bronzului propriu-zisa cuprinde perioada intre cca. anul 2.500 (conform datelor 14C calibrate) sau 2000 (conform cronologiei traditionale) si 800 i. Hr. Ea se caracterizeaza prin raspandirea din ce in ce mai larga a metalurgiei bronzului prin folosirea, in paralel cu unelte si arme de metal, si a celor de os, corn si piatra. In strategia de subzistenta a comunitatilor din acea perioada, un rol insemnat l-a avut cresterea animalelor, alte ocupatii avand de obicei caracter complementar: cultivarea plantelor, vinatoarea, pescuitul si altele. In decursul epocii bronzului se coaguleaza treptat, din mai multe comunitati de sorginte indoeoropeana, mai mult sau mai putin inrudite intre ele, vechile etnii: hititi, greci, traci, iliri, neamuri iranice, protoslavi si altele. Spatiul Carpato-Dunareano-Pontic, alaturi de jumatatea de nord-est a Balcanilor, in epoca bronzului era ocupat in principal de comunitati prototracice si tracice, puternic legate de toate neamurile vecine.

Epoca bronzului parcurge trei perioade principale: timpurie, mijlocie si tarzie.Perioada timpurie a epocii bronzului se caracterizeaza in principal prin manifestari inca rudimentare ale caracteristicilor de baza a epocii bronzului: piesele de bronz sunt inca putine iar structurile sociale slab dezvoltate.
In Bazinul Carpatic, sub aspect etnocultural, in decursul acestei perioade se produce, la inceput - un proces de diferentiere culturala si regionala: teritoriul ocupat anterior de cultura Cotofeni se divizeaza intre mai multe culturi; apoi, spre finalul bronzului timpuriu, se produce uniformizarea manifestarilor culturale. Aceasta perioada parcurge trei etape principale de evolutie.

Epoca bronzului mijlociu cuprinde, conform datelor 14C calibrate, prima jumatate a mil. II i.Ch., sau, conform cronologiei traditionale, sec. 17-14 i. Hr. Aceasta epoca, in toata Europa de Sud-Est si Centrala, se caracterizeaza prin cristalizarea unor entitati etnoculturale bine delimitate geografic si tipologic, prin trecerea treptata la forme de habitat mai stabile, prin cresterea complexitatii structurilor sociale, proces a carui expresie cea mai elocventa a reprezentat-o cresterea accentuata a numarului asezarilor fortificate, depunerea tezaurelor de piese de aur si argint - simboluri ale puterii sacrale si sociale; prin progrese remarcabile in metalurgia bronzului: inlocuirea treptata a tiparelor de lut cu cele de piatra, folosirea pe scara larga a cositorului pentru obtinerea bronzului de calitate.

Acest din urma fapt, avand in vedere lipsa cositorului in zacamintele in toata Europa de Est si Sud-Est, nu ar fi fost posibila fara sa fi existat o retea transeuropeana de circulatie a acestui metal. In aceasta perioada incepe obiceiul, care se va amplifica in epoca urmatoare, de a depune in pamant, de obicei in afara asezarilor, piese metalice. Unii cercetatori considera astfel de depozite drept tezaure ascunse, in timp ce altii cred ca aceasta practica era de caracter ritual. Perioadei mijlocii a epocii bronzului in sud-estul Transilvaniei ii apartin doua depozite, ambele pe teritoriul jud. Covasna: cele de la Tufalau si Padureni. Depozitul de la Tufalau era constituit din obiecte de aur: topoare, o bratara, inele de lant, discuri, margele, un glob si altele, iar cel de la Padureni continea cca. din 20 topoare de cupru.

Progresele inregistrate in Bazinul Carpatic in perioada mijlocie a epocii bronzului au fost favorizate si de aparitia in acea perioada la extremitatile Europei de Est si Sud-Est a unor civilizatii urbane si proto-urbane: miceniana - in sudul Balcanilor, cultura Otomani - in vestul Romaniei, estul Ungariei si Slovaciei, precum si Sintasta - in zona indepartata a Uralilor de sud. Influentele din partea acestor civilizatii au accelerat si evolutia comunitatilor din sud-estul Transilvaniei. Desi materialele arheologice nu intotdeauna permit reconstituiri certe de ordin etnic, avand in vedere originea comuna a grupurilor culturale din Bazinul Carpatic, contactele dintre ele din ce in ce mai intense, precum si ritmurile comune de evolutie, majoritatea cercetatorilor atribuie culturile arheologice ale epocii bronzului mijlocii din spatiul Carpato-Dunareano-Pontic unor grupuri prototracice sau tracice.

Perioada mijlocie a epocii bronzului in Bazinul Carpatic se caracterizeaza si prin manifestari artistice deosebite: eleganta formelor si ornamentare extrem de bogata si expresiva a vaselor ceramice, care in unele privinte repeta motivele ornamentale din eneolitic. Printre motivele decorative caracteristice bronzului mijlociu un loc aparte il ocupau simbolurile solare si reprezentari de plante, motive care sugereaza cultul solar, cel al fertilitatii si al fecunditatii. Probabil, un rol ritual au jucat si carele votive, figurine de animale si pasari.

In sud-estul Transilvaniei, epoca bronzului mijlociu debuteaza cu aparitia in Depresiunea Ciucului a grupului Ciomortan (un aspect al culturii Costisa raspandit in principal in Subcarpatii Moldovei) si aparitia pe teritoriul judetului Covasna a unor manifestari culturale ce imbina elemente caracteristice culturilor extracarpatice - Costisa, Monteoru si Tei - cu elemente specifice spatiului intracarpatic de tip Wietenberg. Apoi, pe tot parcursul bronzului mijlociu, sudestul Transilvaniei a fost net dominat de cultura Wietenberg, raspandita in toata Transilvania. Pe tot parcursul acestei perioade, in sud-estul Transilvaniei patrund elemente culturale extracarpatice: Monteoru si Costisa-Komarov din Moldova, in principal prin pasul Oituz si pe valea Trotusului, iar din Muntenia, prin pasurile Bran si Predeal, cele ale culturii Tei.

Inceputul epocii bronzului tarziu a fost marcat de o schimbare majora: ca urmare a extinderii spre vest a complexului cultural Sabatinovka-Coslogeni-Noua, a carui arie cuprindea teritoriile cuprinse intre Marea Azov, Dunarea de Jos si Muntii Apuseni, sud-estul Transilvaniei a fost din nou inglobat in aria culturala Carpato-Niproviana. La geneza culturii Noua au luat parte si populatiile autohtone: purtatorii culturilor Monteoru si Komarov din Moldova, precum si grupurile culturii ceramicii cu multe braie din stepele din nordul Marii Negre. Elementul estic care a contribuit la geneza culturii Noua, in literatura de specialitate, de cele mai multe ori, este atribuit unor populatii iranice (stramosii cimirienilor, scitilor, sarmatilor si altele) care, in mileniile II si I i. Hr. au dominat stepele Ponto-Caspice. Se presupune ca sinteza produsa in Bazinul Carpato-Dunarean intre iranici si populatia autohtona prototracica sau tracica a dus la formarea unor comunitati traco-iranice sau traco-cimiriene. Aparitia culturii Noua, in toata aria sa de raspandire, a fost marcata de schimbari importante. In domeniul metalurgiei se inregistreaza progrese remarcabile: pe scara larga, pentru obtinerea bronzului de calitate, se foloseste cositorul; tiparele de lut sunt definitiv inlocuite de cele de piatra, din doua sau mai multe valve, ceea ce a permis turnarea obiectelor in serie; ca urmare, a crescut gradul de standardizare a tipurilor de obiecte turnate in ateliere, acestea deservind teritorii din ce in ce mai mari; simtitor creste numarul obiectelor de traditie rasariteana, apar si se raspandesc tipuri noi de obiecte, printre care celtul - topor sau, mai rar dalta, cu corpul gol. Se amplifica practica depunerii obiectelor de bronz. Printre depozitele de bronzuri descoperite in sud-estul Transilvaniei le mentionam pe cele de la Arcus, Turia (jud. Covasna), precum si cel de la Miercurea-Ciuc (jud. Harghita). Printre numeroasele obiecte de bronz gasite in depozite, cele mai frecvente sunt celturile, varfurile de lance si secerile, iar in asezari, de obicei piese mici: ace, sule si carlige de pescuit.

Se produc schimbari semnificative in domeniul olaritului: formele ceramice devin mai simple, iar decorul este mai saracacios. In sud-estul Transilvaniei, spre deosebire de teritoriile extracarpatice, se intalnesc uneori vase ceramice care imbina trasaturile specifice culturii Noua in Moldova si Wietenberg in Transilvania.

Progrese remarcabile se produc in domeniul prelucrarii osului. Creste vertiginos numarul obiectelor de os si apare o serie de tipuri absolut noi: omoplatul crestat, varfuri de sageata cu patru aripioare si multe altele. Densitatea siturilor culturii Noua in sud-estul Transilvaniei era mult mai mica decat in Moldova. Pe teritoriul celor doua judete, in prezent, sunt cunoscute doar cca. 33 situri arheologice atribuite acestei culturi. Pana in prezent, in cadrul culturii Noua nu au fost atestate asezari fortificate. Cele mai concludente descoperiri s-au facut la Jigodin si Nicoleni - jud. Harghita, la Bradut si Zoltan - jud. Covasna. La Zoltan a fost partial cercetata o asezare care, in prezent, reprezinta cel mai amplu cercetat sit al culturii Noua din Transilvania. Desi sapaturile s-au efectuat pe suprafete mari (cca. 1.200 mp.), nu s-au descoperit urme de locuinte. In schimb, au fost descoperite 50 de gropi menajere, iar la marginea sudica a asezarii a fost cercetat un "cenusar", constand din depuneri si arderi succesive pe acelasi loc a unor cantitati mari de resturi paioase si lemn, in amestec cu numeroase fragmente ceramice, oase de animale, unelte, arme si podoabe de piatra, os si, mai rar, de bronz. Daca in cuprinsul asezarii stratul de cultura este foarte subtire si sarac in materiale arheologice, grosimea depunerilor in cuprinsul "cenusarului" depaseste 3 m. Una dintre interpretarile plauzibilele ale "cenusarului" de la Zoltan o poate reprezenta aceea conform careia acesta s-a format in urma depunerii si arderii periodice a unor deseuri, procedeu care avea, probabil, atat rationamente practice - de igienizare -, cat si rituale, legate de forta purificatoare a focului.

Comunitatile culturii Noua, inclusiv cea de la Zoltan, apar ca o populatie specializata eminamente in cresterea animalelor. Analiza a cca. 9.000 de fragmente de oase de animale de la Zoltan a demonstrat ca aceasta preocupare reprezenta principala sursa de proteine pentru locuitorii asezarii. Animalele domestice reprezentau cca. 90% din animale sacrificate in cadrul asezarii. Sunt reprezentate cele sase specii de animale domestice: vita, oaie, capra, porc, caine si cal. Printre speciile domestice, se detaseaza usor bovinele, cu o rata de cca. 30%. Urmatoarele se plaseaza ovicaprinele si porcinele, fiecare cu cate cca. 27%, urmate de cal (cca. 6 %) si caine (cca. 1%). Bovinele si caii erau folositi in principal pentru obtinerea alimentelor (lapte, carne), dar, asa cum arata analizele, si ca animale de tractiune si calarit.

Vanatoarea a jucat un rol neinsemnat. Dintre mamiferele salbatice, cerbul este elementul dominant. S-au mai identificat, in cantitati mici, castorul, lupul, iepure, pasari. Cultura Noua este renumita si pentru o industrie bogata a osului. Astfel, la Zoltan, cel mai mare numar de obiecte prelucrate (unelte, arme si podoabe) sunt cele din os: sageti, omoplati crestati, strapungatoare, ace, numeroase unelte lucrate din coaste de animale. Cercetarea urmelor de lucru pe aceste piese arata ca majoritatea au folosite pentru prelucrarea pieilor.

Pe de alta parte, in asezari se gasesc rasnite de piatra, sapaligi de corn si altele, care indica si preocupari pentru cultivarea plantelor si prelucrarea produselor vegetale. Ritul si ritualurile funerare ale culturii Noua in sud-estul Transilvaniei sunt ilustrate printr-o necropola plana de la Jigodin (astazi cartier al municipiului Miercurea-Ciuc). Defunctii, culcati in pozitie chircita pe o parte, au fost depusi in gropi simple sau - intr-un singur caz - intr-o cutie din lespezi de piatra.

Printre urmele practicilor rituale se remarca depuneri de vase intregi in mantaua si in zona adiacenta a unui tumul mai vechi de la Bradut (jud. Covasna), precum si depunerea ramasitelor unui copil intr-o groapa menajera in cadrul asezarii de la Zoltan (jud. Covasna). Aceleiasi categorii de descoperiri ii pot fi adaugate si "cenusarele", ale caror frecventa in Transilvania este mult mai mica decat in teritoriile aflate la est de Carpati. Pe la mijlocul sec. XII i. Hr., practic, tot spatiul Carpato- Dunarean a fost ocupat de purtatorii culturii Hallstatt-ului tracic, care se extindea din zona Dunarii Mijlocii pana la Nistru si mai departe spre est. O parte din comunitatile culturii Noua au fost asimilate de noii veniti, iar altele s-au retras spre rasarit, dincolo de Nistru.

,,Capitolul III:In decursul Preistoriei-Cateva cuvinte..."Partea V

Orice epoca isi are rostul ei in istoria neamului romanesc.Fiecare are realizarile proprii care contribuie la devenirea poporului romanesc.Aceste epoci preistorice nu trebuie sa fie,pentru noi,ceva nefolositor,ci un tot unitar care sa ne ajute sa intelegem in ce stadiu  se afla omul atunci si in ce stadiu se afla omul acum.La tot pasul gasesti oameni cu caractere diferite.Nu este dreptul nostru sa-i judecam ca oricum are altcineva grija sa-i judece cu dreptate.Este foarte important sa stim cum a aparut omul pe pamant,cum a supravietuit el in fata primejdilor lumii,cum s-a adaptat astfel incat sa invatam si noi sa ne adaptam in aceasta lume cruda.Foarte multe realizari si noi ocupatii ale omului sunt prezente pe parcursul acestor epoci.Spre exemplu:descoperirea focului este ceva foarte semnificativ si produce o schimbare radicala in alimentatie.Olaritul apare ca o noua ocupatie.Cultura Cucuteni-Ariusd este cea mai unicata creatie din Europa in mileniul al-IV-lea.Culorile predominante pe aceste vase,cesti,oale sunt albul,rosul si negrul sugerand dragostea sau iubirea(rosul) sau lupta dintre bine ri rau(alb-negru).Cert este ca lupta se potriveste mai bine deoarece omul este culoarea alba pe atunci iar negrul este lumea.Pentru acei oameni,fiecare zi era,o lupta continua cu lumea ca si acum.

,,O epocă se poate naşte doar pe baza dispariţiei altei epoci."(Hegel)

,,Capitolul III:In decursul Preistoriei-Eneoliticul" Partea IV

-Eneoliticul(4.500-2.000 I.Cr.)

 Termenul defineşte unele civilizaţii care au toate caracteristicile epocii neolitice, iar pe de altă parte precizează existenţa aramei, folosită la unelte şi podoabe.
- apogeu al civilizaţiei pre-indo-europene, calcoliticul / eneoliticul se caracterizează prin dezvoltarea metalurgiei aramei, afirmarea unor noi culturi cu ceramică pictată, dintre care, cea mai însemnată este cultura Cucuteni;
■ încă de la începutul mileniului V î.Hr. în cadrul culturilor neolitice apare metalurgia cuprului;
- aceasta se dezvoltă îndeosebi în mileniul al IV-lea î.Hr., când creşte numărul obiectelor de aramă (= chalkos, eneas – în limba greacă; aheneus – în latină); ele coexistă cu cele de piatră (= lithikos – în greacă);
■ calcoliticul şi eneoliticul sunt termeni sinonimi; în Balcani şi Europa centrală este întrebuinţat termenul de calcolitic, în timp ce, pentru acelaşi fenomen cultural, pentru aceleaşi ansambluri de vestigii, arheologii români îl folosesc pe cel de eneolitic;
■ o graniţă între neolitic şi eneolitic nu poate fi trasată decât imaginar, existând civilizaţii în care diferenţele sunt vizibile, iar în altele nu sunt prea clare;
- eneoliticul este delimitat cronologic între anii 5.300/4.800 şi 3.500/3.050 î.Hr. în spaţiul carpato-dunărean-pontic, această penultimă subdiviziune a timpului preistoric începe în jurul anilor 4.500/4.000 şi se încheie pe la 2.700/2.500 î.Hr.

Metalurgia aramei

     Primele podoabe de aramă (brăţări, inele, mărgele, pandantive), făcute din sârmă sau tablă subţire, fac parte din categoria obiectelor de prestigiu sau reprezintă inventar cultic.
■ în cadrul ritualurilor ori ca ofrande sunt folosite şi figurinele cu relief antropomorf, în genul posibilelor faţade de altar, identificate la Truseşti (jud. Botoşani), create tot din tablă de cupru, prelucrată prin „ciocănirea” (baterea) metalului;
■ de-a lungul timpului, în stânga şi în dreapta Dunării, prin aceeaşi tehnică, sunt produse diferite tipuri de ace, lame, sule, topoare plate în formă de pană;
■ într-o primă etapă arama provine de la minele de cupru descoperite în apropiere de Belgrad, de unde, în schimbul obiectelor de bazalt, obsidian sau silex şi al cochiliilor de scoici, minereul ajunge în restul Peninsulei Balcanice şi pe tot cuprinsul Europei centrale şi estice;
- mai târziu, sunt valorificate resursele naturale de cupru din Banat, Transilvania, nord-vestul Olteniei şi Dobrogea;
■ treptat, în locul prelucrării prin batere a armei native, destul de rară, oamenii reuşesc să reducă minereul de cupru (la 700-800° C), apoi să topească (la 1085°C) şi să toarne arama în tipare – un asemenea tipar pentru turnarea aramei se păstrează de la Căscioarele (jud. Călăraşi);
■ astfel, apar noi arme (securi de cupru cu gaură pentru înmănuşare) şi unelte (topoare-teslă folosite la prelucrarea lemnului);
- vestigii descoperite:  securile din depozitul semnalat la Cărbuna (R. Moldova); topoare cu braţ, ulterior cu braţele în cruce, atestate pe Valea Siretului (la Brad-Negri) şi pe cea a Mureşului (la Gorneşti); topoare de tip Vidra;
■ aria culturii Gumelniţa este plină de obiecte (topoare şi dălţi de aramă) de mari dimensiuni şi foarte grele ce reprezintă piese de prestigiu atestând rangul social;
■ în regiunea delimitată de Carpaţii româneşti şi Munţii Dinarici este  atestată cu precădere reducerea minereului de cupru, topirea şi turnarea aramei sunt; acest areal este denumit «centrul carpato-danubian» al metalurgiei Europei preistorice.
- apar şi se dezvoltă noile culturi cu ceramică pictată – Gumelniţa; Sălcuţa; Petreşti; Cucuteni – pe fond neolitic local (culturile Boian, Hamangia şi Mariţa-Karanovo V, ultima în estul Bulgariei) dar şi sub influenţa unor triburi şi culturi egeo-mediteraneene;

Culturi eneolitice

■ la sfârşitul mileniului al V-lea î.Hr. se constituie cultura Gumelniţa (denumită astfel după aşezarea eponimă de lângă Olteniţa) care se răspândeşte la sud şi la nord de Dunăre, cu precădere în Muntenia, Dobrogea şi Moldova meridională, unde este recunoscută după ceramica deosebit de variată.
- predomină străchinile, castroanele, chiupurile (pentru provizii), capacele, la care se adaugă vasele de tip askos („în formă de raţă”) şi cele în formă de rhyton („cupă în formă de corn”);
- decorul pictat cu grafit, în urma a două arderi succesive (pentru a se evita topirea grafitului, carbon nativ), este frecvent şi pe vasele cu două gâturi (în sistem comunicant), specifice culturii Gumelniţa;
- alte vase ale acestui ansamblu arheologic sunt decorate cu motive geometrice şi spiralice, încrustate cu alb sau, arar, pictate cu roşu; La sud de Dunăre, ele sunt pictate şi cu aur.
■ cultura Sălcuţa se formează tot pe cursul inferior al Dunării, din vechiul fond de tip Vinca şi prin asimilarea elementelor ansamblului Vădastra;
- alături de vasele askos, decorate cu grafit, îi sunt caracteristice mici vase bitronconice cu două tortiţe, căni cu gura tăiată oblic şi alte produse ceramice; pictura crudă a unora dintre aceste vase este ulterioară arderii;
■ concomitent, în centrul şi vestul Transilvaniei se dezvoltă cultura Petreşti (după numele unui sat de lângă Sebeş-Alba) ce cuprinde produse ceramice realizate din pastă foarte fină şi bine arsă;
- decorul bicrom (roşu şi portocaliu) sau tricrom (negru, roşu şi alb) dovedeşte un deosebit simţ al armoniei; semnificaţie asemănătoare are ornamentaţia meandrică a castroanelor şi suporturilor de vase, care exprimă, totodată, geometrismul specific civilizaţiilor agrare ale epocii eneolitice;
■ tehnica picturii înainte de ardere este utilizată de triburile situate pe cursul superior al Oltului, îndeosebi de cele din zona Ariuşd (jud. Covasna), integrate marii uniuni care făureşte complexul Cucuteni-Tripolie (mileniul IV î.Hr.);
- vasele ceramice ale acestui complex arheologic (castroane, ceşti, cupe cu picior, fructiere, suporturi, vase-binoclu ş.a.) impresionează prin dispunerea ordonată a granulelor de mică din pasta folosită, supusă parcă unei mişcări de rotaţie;
- calitatea deosebită a acestor vase se explică prin faptul că ele sunt arse în cuptoare special amenajate, având două camere suprapuse, care asigură o temperatură reglabilă, în cadrul policromiei, la fel de vie şi astăzi, reţine atenţia culoarea negru, obţinută la o temperatură de peste 1 000°C, dintr-un oxid natural;
- motivele decorative (spirale, meandre) combinate după regulile ritmului şi simetriei, dispuse pe toată suprafaţa vasului, de la gură până la bază redau uneori elemente zoomorfe stilizate;
■ descoperiri relativ recente, aidoma celor de la Cârniceni (jud. Iaşi), evidenţiază siluete umane pictate pe vasele de tip Cucuteni, cultură considerată „un unicat în Europa de acum 5 000 de ani”. Se pare că o asemenea cultură este atestată numai prin părţile Chinei.

Aşezări eneolitice

     Aşezările epocii eneolitice sunt situate pe terasele înalte ale apelor de şes, în luncile râurilor sau pe ostroavele şi grindurile Dunării.
■ unele au formă de tell (cu cel mai gros strat arheologic, de 12 m, la Hârşova), întărite cu şanţuri de apărare (ca la Glina, Vidra, Sălcuţa);
- alte aşezări sunt atestate în luminişuri sau poieni adăpostite, chiar pe înălţimi uşor de apărat (este cazul aşezării de la Pianu-Alba, care ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa de 22 ha a unui bot de deal)
- în jur de 10 ha (circa 50–100 locuinţe) au aşezările de la Hăbăşeşti (jud. Iaşi) şi Truşeşti (jud. Botoşani); ambele se caracterizează printr-un „nivel de concentricitate difuză"; cele 44 şi, respectiv, 98 de locuinţe dezvelite alcătuiesc două sau mai multe grupări, fiecare în jurul unei pieţe centrale;
■ aşezări de aceleaşi dimensiuni mici, întâlnite în stepele de la nord de Marea Neagră, au o „concentricitate polarizată”: locuinţele satului sunt dispuse în cerc, în jurul unei mari construcţii centrale – casa bărbaţilor (andreon);
 aşezări cu peste două sute de locuinţe (peste 25 ha) şi chiar cu peste o mie de locuinţe (peste 200 ha) sunt confirmate la Petreni şi în alte locuri din republica Moldova;
- au o structură şi mai complexă: locuinţele se grupează pe şiruri circulare concentrice; străzi radiare împart aria construită în sectoare relativ egale, asigurând comunicaţia rapidă cu exteriorul; pe liziera aşezării se află, de asemenea, câteva construcţii foarte mari, dintre care unele au putut fi identificate cu ateliere de olari;
- se consideră că aşezările de la Petreni şi împrejurimi au aspect protourban, „Concentricitatea” lor „complexă şi ierarhizată” fiind ilustrată de planimetria şi funcţionalitatea structurilor arhitectonice: locuinţe, locaşuri de cult, ateliere şi alte construcţii care atestă specializarea activităţilor productive.
■ lucrările publice dintr-o aşezare rurală sau protourbană cu reţea stradală radiară şi cu edificii diverse sunt coordonate de o elită, de un grup dominant, format din cei mai bogaţi membri ai comunităţilor respective.
- cele mai multe construcţii aparţin familiilor pereche, bogate ori sărace, după cum sunt şi locuinţele;
■ locuinţe mari cu un bogat inventar casnic (unelte şi arme de cupru, podoabe de aramă şi aur, ceramică fină, obiecte de cult); locuinţe mai modeste, cu inventar casnic sărac (unelte din piatră şlefuită şi cioplită, vase de uz comun).
o evidentă diferenţiere de avere – şi socială, totodată – este confirmată de necropole:
- în cimitirul descoperit lângă Varna (Bulgaria), în aria culturii Gumelniţa, unele morminte de bărbaţi conţin obiecte de aur, inclusiv câte un sceptru confecţionat din acelaşi metal preţios;
- alte morminte au un inventar funerar sărac, în primul caz, sceptrele dovedesc existenţa unor şefi-conducători (nu numai de triburi sau uniuni de triburi, ci şi pentru fiecare grup de locuinţe din teritoriul aceleiaşi aşezări).
■ împreună, aceşti şefi impun celorlalţi membri ai comunităţilor teritoriale, apţi de muncă, participarea la defrişări (în vederea extinderii suprafeţelor destinate cultivării plantelor, principala activitate productivă a epocii), la lucrările agricole propriu-zise, săparea şanţurilor de apărare a aşezărilor în faţa atacurilor călăreţilor războinici care năvălesc dinspre nord-estul Pontului.

Viaţa spirituală

     Arta, magia, religia şi celelalte manifestări spirituale reflectă vechile aspecte ale naşterii, morţii şi regenerării, adăugând însă noi simboluri; unele dintre acestea vor fi preluate în epocile ulterioare. Creaţia spirituală din eneolitic este strâns legată de cea materială.
■ bogăţia şi armonia motivelor (meandre lineare, registre de „paranteze”, reprezentări unghiulare, spirale conjugate, tablă de şah ş.a.) de pe ceramica pictată, obţinerea substanţelor şi îmbinarea culorilor, aplicarea graficului şi chiar a aurului pe vasele realizate în sistem comunicant de făuritorii culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa, cuptorul cu reverberaţie (semnalat în aşezări cucuteniene) reflectă caracterul practic al principalelor „cunoştinţe ştiinţifice" din eneolitic.
■ principalele manifestări spirituale  trebuie raportate însă la cele două culte cunoscute din neolitic: cultul fecundităţii şi fertilităţii şi cultul morţilor;  arta plastică îndeosebi; magia cu gândurile şi practicile legate de ea; religia şi ritul inhumaţiei în poziţia chircită; serbările tribale ş.a.
■ dintre tot mai numeroasele figurine de lut ars, os, piatră, marmură, aramă şi aur, unele redau Zeiţa mamă – Pământul;
■ se remarcă statuetele antropomorfe în formă de „rochie-clopot”, care poartă pe cap un vas susţinut cu ambele mâini „Zeiţa cu vas pe cap” de la Olteniţa;
- aceeaşi semnificaţie au unele vase rituale, dintre care îl amintim pe cel denumit „Zeiţa de la Sultana”; este mai scund cu 10 cm decât vasul cunoscut sub numele de „Zeiţa de la Vidra” (cultura Boian), dar este pictat cu diferite motive pe cap şi pe întreg corpul; în plus, prin braţul îndoit din corp sub bărbie, „Zeiţa de la Sultana” reaminteşte statuetele de „gânditor” din ariile culturilor Hamangia şi Precucuteni.
■ cultul fecundităţii şi fertilităţii este redat prin figurine şi vase zoomorfe: pumnalul cu cap de taur confecţionat dintr-o bucată de os (descoperit la Bilce Zlote, într-o aşezare cucuteniană de pe valea Siretului superior) şi fragmentul ceramic de la Căscioarele, redând – între coarne – o statuetă feminină, întreaga compoziţie având analogii în Anatolia şi Mediterana Răsăriteană.
■ din ciclul naşterii naturii, cu ritualurile şi serbările prilejuite de acest ciclu, sunt alte realizări plastice: vasul pictat intitulat „Dansatoarea de la Cârniceni”, suporturile de vase, denumite simbolic „Hora de la Frumuşica” şi „Hora de la Bereşti”.
■ Zeiţa Mamă  – „alături de acolitul său masculin” – apare pe unul dintre cele două altare cucuteniene, de lut ars, descoperite ia Truşeşti. Pe faţa soclului acestui altar „sunt modelate în basorelief coloane”, aşa cum se întâmplase anterior în sanctuarul neolitic de la Căscioarele; din acest ultim obiectiv arheologic, se păstrează modelul de lut ars al unui sanctuar eneolitic, cu patru „capete”;
■ modele de sanctuare din aceeaşi epocă au fost semnalate şi la Aldeni, tot în aria culturii Gumelniţa. Funcţia lor este cea de ritual;
■ o semnificaţie asemănătoare au multe dintre statuetele antropomorfe depuse în morminte de fată (ca în necropola identificată la Vâhvatinţi, în R. Moldova);
- semnificaţie magico-religioasă au, totodată, alte diferite simboluri din plastica de tip Cucuteni (şarpele) şi Gumelniţa (vulpea  – izvorul cosmic al vieţii „Coloana vieţii” – atestată prin figurina zoomorfă de teracotă descoperită la Pietrele-Prundu).
■ cultul morţilor este atestat de necropolele amintite (Vama, Vâhvatinţi) dar şi de cele semnalate la Dridu-Comana sau Grădiştea Ulmilor, unde cimitirul eneolitic suprapune aşezarea neolitică. Nu lipsesc însă înmormântările cu caracter magic: două cranii, cu faţa unul spre celălalt, îngropate în preajma gurii cuptorului unei locuinţe de la Căscioarele; jertfe umane (de adulţi şi copii) la Traian (jud. Neamţ).

,,Capitolul III:In decursul Preistoriei-Neoliticul" Partea III

-Neoliticul(7.000/6.500-4.500/4.000 I.Cr.)

,,Pe masura ce viata social-economica a triburilor neolitice se dezvolta si apare nevoia apararii asezarilor comunitatilor  respective,oamenii au inceput sa-si sape santuri de aparare si sa rdice valuri de pamant si,in cazuri mai rare,de piatra.Pe teritoriul Romaniei au fost descoperite asezari neolitice cu santuri si uneori cu valuri de pamant la Cucuteni si Habasesti in Moldova,la Salcuta in Oltenia,la Teiu si Vidra,in Muntenia."

                                                                                                

                                                 (Dumitru Berciu-,,La izvoarele istoriei")

Neoliticul (sau epoca pietrei lustruite) este o perioadă din istoria omenirii. Termenul a fost inventat în 1865 de istoricul John Lubbock. Neoliticul este penultima epocă a preistoriei și cea mai scurtă, ea a urmat după mezolitic și a precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită și metalurgiei primitive a cuprului, prin apariția agriculturii primitive, a creșterii vitelor și a olăriei.

Epoca neolitică urmeză pleistocenul final epipaleoliticul și holocenul timpuriu, mezoliticul. Neoliticul începe o dată cu practicarea agriculturii și se încheie o dată cu apariția metalurgiei specializate a cuprului în epoca cuprului sau eneolitic(chalcolithic). Termenul de neolitic nu se referă la o perioadă cronologică strictă însă include o serie de manifestări economice comune cum ar fi uneltele din piatră lustruită, practicarea agriculturii și domesticirea animalelor. Unii specialiști au înlocuit termenul de neolitic cu termenul mai descriptiv de comunități sătești timpurii (în engleză: Early Village Communities) însă termenul nu a fost larg acceptat.

Nu există foarte multe dovezi arheologice pentru demonstrarea unor ierarhii sociale în neolitic, acestea fiind asociate mai ales cu începutul epocii bronzului. Cercetări arheologice efectuate în Europa Centrală și de sud-est au evidențiat existența în jurul unor așezări neolitice a unor șanțuri circulare de mari dimensiuni. Pentru a fi construite, aceste structuri necesită lungi perioade de timp precum și o mare forță de muncă, ceea ce sugerează o anumită organizare a societății. Acestă organizare a forței de muncă este considerată o formă incipientă a aristocrației existente deja la începutul epocii bronzului. Alte dovezi ale unui început de stratificare socială sunt oferite de necropolele de la finalul neoliticului cum ar fi necropola de la Varna, unde se observă o puternică diferențiere socială ca urmare a inventarului mormintelor.

Cea mai importantă schimbare comaprativ cu perioadele precedente este apariția agriculturii. În zonele în care s-a introdus cultivarea plantelor se asistă la o serie de schimbări economice și sociale: are loc un proces de sedentarizare, așezările cresc ca urmare a nevoii de forță de muncă pentru cultivarea terenurilor, locuințele devin mult mai solide și cresc uneori în dimensiuni. Această tendință se va menține și în epocile următoare prin apariția orașelor și a statelor unde o mare parte a populației se află implicată în producția agricolă. Un alt beneficiu al practicării agriculturii a fost apariția unui surplus de produse care a putut fi păstrat sau oferit la schimb unor alte comunități.

Schimbările profunde în societățile omenești asociate cu apariția agriculturii în neolitic au fost definite ca revoluția neolitică, termenul fiind introdus de arheologul australian Vere Gordon Childe.

Domesticirea animalelor ca animale folosite la muncă sau ca sursă de hrană este o altă inovație a socetății neolitice. Animalele au fost folosite ca o importantă sursă de hrană dar și la schimbul de produse. Dejecțiile animale s-au folosit ca îngrășământ natural, combustibil solid sau material de construcții. Pentru comunitățile în care creșterea animalelor a devenit ocupația preponderentă apar noi schimbări sociale ca urmare a păstoritului. Unele comunități se află în continuă mișcare cu turmele de animale, nu sunt atât de sedentare precum comunitățile a căror subzistență se bazează pe agricultură. Acest sistem de creștere a animalelor este cunoscut sub numele de transhumanță.

Populațiile neolitice au creat o serie de unelte necesare agriculturii cum ar fi seceri sau pietre de moară folosite la măcinat; au perfecționat tehnicile de vânatoare și pescuit prin apariția unor diverse tipuri de săgeți, harpoane etc. Pentru păstrarea și gătitul produselor una din cele mai importante evoluții tehnologice este apariția vaselor ceramice.

-Referinte-

E. Comsa (1987), Neoliticul pe teritoriul României