,,Capitolul III:In decursul Preistoriei-Neoliticul" Partea III

-Neoliticul(7.000/6.500-4.500/4.000 I.Cr.)

,,Pe masura ce viata social-economica a triburilor neolitice se dezvolta si apare nevoia apararii asezarilor comunitatilor  respective,oamenii au inceput sa-si sape santuri de aparare si sa rdice valuri de pamant si,in cazuri mai rare,de piatra.Pe teritoriul Romaniei au fost descoperite asezari neolitice cu santuri si uneori cu valuri de pamant la Cucuteni si Habasesti in Moldova,la Salcuta in Oltenia,la Teiu si Vidra,in Muntenia."

                                                                                                

                                                 (Dumitru Berciu-,,La izvoarele istoriei")

Neoliticul (sau epoca pietrei lustruite) este o perioadă din istoria omenirii. Termenul a fost inventat în 1865 de istoricul John Lubbock. Neoliticul este penultima epocă a preistoriei și cea mai scurtă, ea a urmat după mezolitic și a precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită și metalurgiei primitive a cuprului, prin apariția agriculturii primitive, a creșterii vitelor și a olăriei.

Epoca neolitică urmeză pleistocenul final epipaleoliticul și holocenul timpuriu, mezoliticul. Neoliticul începe o dată cu practicarea agriculturii și se încheie o dată cu apariția metalurgiei specializate a cuprului în epoca cuprului sau eneolitic(chalcolithic). Termenul de neolitic nu se referă la o perioadă cronologică strictă însă include o serie de manifestări economice comune cum ar fi uneltele din piatră lustruită, practicarea agriculturii și domesticirea animalelor. Unii specialiști au înlocuit termenul de neolitic cu termenul mai descriptiv de comunități sătești timpurii (în engleză: Early Village Communities) însă termenul nu a fost larg acceptat.

Nu există foarte multe dovezi arheologice pentru demonstrarea unor ierarhii sociale în neolitic, acestea fiind asociate mai ales cu începutul epocii bronzului. Cercetări arheologice efectuate în Europa Centrală și de sud-est au evidențiat existența în jurul unor așezări neolitice a unor șanțuri circulare de mari dimensiuni. Pentru a fi construite, aceste structuri necesită lungi perioade de timp precum și o mare forță de muncă, ceea ce sugerează o anumită organizare a societății. Acestă organizare a forței de muncă este considerată o formă incipientă a aristocrației existente deja la începutul epocii bronzului. Alte dovezi ale unui început de stratificare socială sunt oferite de necropolele de la finalul neoliticului cum ar fi necropola de la Varna, unde se observă o puternică diferențiere socială ca urmare a inventarului mormintelor.

Cea mai importantă schimbare comaprativ cu perioadele precedente este apariția agriculturii. În zonele în care s-a introdus cultivarea plantelor se asistă la o serie de schimbări economice și sociale: are loc un proces de sedentarizare, așezările cresc ca urmare a nevoii de forță de muncă pentru cultivarea terenurilor, locuințele devin mult mai solide și cresc uneori în dimensiuni. Această tendință se va menține și în epocile următoare prin apariția orașelor și a statelor unde o mare parte a populației se află implicată în producția agricolă. Un alt beneficiu al practicării agriculturii a fost apariția unui surplus de produse care a putut fi păstrat sau oferit la schimb unor alte comunități.

Schimbările profunde în societățile omenești asociate cu apariția agriculturii în neolitic au fost definite ca revoluția neolitică, termenul fiind introdus de arheologul australian Vere Gordon Childe.

Domesticirea animalelor ca animale folosite la muncă sau ca sursă de hrană este o altă inovație a socetății neolitice. Animalele au fost folosite ca o importantă sursă de hrană dar și la schimbul de produse. Dejecțiile animale s-au folosit ca îngrășământ natural, combustibil solid sau material de construcții. Pentru comunitățile în care creșterea animalelor a devenit ocupația preponderentă apar noi schimbări sociale ca urmare a păstoritului. Unele comunități se află în continuă mișcare cu turmele de animale, nu sunt atât de sedentare precum comunitățile a căror subzistență se bazează pe agricultură. Acest sistem de creștere a animalelor este cunoscut sub numele de transhumanță.

Populațiile neolitice au creat o serie de unelte necesare agriculturii cum ar fi seceri sau pietre de moară folosite la măcinat; au perfecționat tehnicile de vânatoare și pescuit prin apariția unor diverse tipuri de săgeți, harpoane etc. Pentru păstrarea și gătitul produselor una din cele mai importante evoluții tehnologice este apariția vaselor ceramice.

-Referinte-

E. Comsa (1987), Neoliticul pe teritoriul României